.jpg)
"Dă Doamne să găsesc oameni mai vorbăreţi de acum încolo, se ruga un recenzor, ieşind dintr-un apartament. Căci la ultimele
două apartamente, proprietarii erau tare tăcuţi. Abia le-am scos răspunsurile. Doamne ajută ca ceilalţi să fie mai vorbăreţi."
Rugăciunea i-a fost ascultată. La următorul apartament, Domnul a dat ceea ce a cerut recenzorul, vorba
aia : « Cere, şi ţi se va da. » Sau, vorba cealaltă : « Ai
grijă ce-ţi doreşti, căci poate ţi se îndeplineşte. ».
Proprietara
acestui apartament era nevorbită de vreo două săptămâni şi aştepta cu nerăbdare
să audă soneria.
-
Bine aţi venit ! De când vă
aştept ! Că-i aşa de greu tot singură, să nu ai cu cine schimba două
vorbe.
-
Doamnă, eu…
-
Buletinul e pe masă, eu merg să fac
cafea.
-
Nu e nevoie.
-
Vaai, cum să nu.
-
Nu vă deranjaţi.
-
Nu mă deranjez deloc, îmi face
mare plăcere.
-
Doamnă, spuneţi-mi vă rog, aţi mai
avut şi alt domiciliu, în alt judeţ ? întreabă domnul recenzor.
Bună
întrebarea asta ! Să înceapă spovedania :
-
Da, domnule, înainte de a veni la
oraş, la bloc, am locuit la ţară, la casă. Ce viaţă frumoasă ! Grădină de
flori, grădină de zarzavat, livadă, păsări în curte. Am avut chiar şi câine şi pisică. Era o veselie în curte, ne distram ca la spectacol. Se jucau răţuştele
şi găinile cu căţelul. Alergau toată ziua prin curte şi prin grădină. Era mare
veselie ! Să vedeţi, odată am avut un dovlecel uriaş, în grădină. Toată comuna
a venit să-l vadă. Ce zic eu, dovlecel, că era ditamai dovleco… Scuze, era să
zic o prostie.
-
Doamnă, cât de mare e …
-
Ce ? Prostia pe care era s-o
zic ? E mare !
-
Nu, doamnă !
-
Dovlecelul ? Şi el era mare.
-
Nu, doamnă ! A cui e…
-
A cui prostie e mai mare ? A
soţului meu, bineînţeles ! Însă numai aia de la cap ! Cealaltă e micuţă, micuţă, fir-ar al dracu…
Scuzaţi. De ce nu s-o fi întâmplat invers ? De ce ?!
-
Doamnă, eu v-am întrebat a cui e
casa ? Pe numele cui e ? Şi cât de mare e casa ?
-
Casaaa ?! De unde să ştiu
eu ? Că doar n-am construit eu blocul ! Pe mine întreabă-mă de
mărimea dovleceilor. Am făcut şi poză cu dovlecelul. Eu, dovlecelul şi soţul. Soţul avea o problemă cu nădragii şi i se vedea
izmana. Stai să ţi-o arăt.
-
Nu, doamnă !
-
Nu izmana. Poza. Să-ţi spun un
secret. Surpriza cu izmana i-am
pregătit-o eu. De aia i-am dat să se îmbrace cu izmene albe
ca zăpada la pantaloni negri. Ca să se vadă bine. Eeei, de când i-am copt-o. Vrei să-ţi spun de când ?
-
Nu.
-
Nici nu-ţi spun. Era tare frumos
la ţară. Aveam cu cine povesti. Ieşeam seara la portiţă, pe băncuţă. Veneau
vecinele şi vorbeam şi noi : cine, ce a mai făcut şi cu cine. Şi cum. Şi
de ce. Şi unde. Dar aici, la oraş, n-am cu cine vorbi, fiecare e ocupat. Da’ de
ce nu vă beţi cafeaua ? E
prea amară ? Să vă mai pun zahăr ? Sau nu obişnuiţi
la ora asta ? Sau poate aveţi tensiune ?
-
Doamnă, vă rog să-mi spuneţi…
-
Doriţi cafea cu lapte ? De ce
nu spuneţi ? Aşteptaţi un minuţel.
-
Doamnă, nu vreau nimic.
-
Atunci de ce aţi venit ?
-
Ca să-mi răspundeţi la nişte
întrebări.
-
Staţi, să aduc cafeaua cu lapte.
-
Lăsaţi.
-
Nu mă deranjaţi, îmi face plăcere.
Vaaaai, am uitat să vă povestesc.
-
Nuuu…
-
Trebuie. La casă, aveam în pod,
porumbei. Foarte frumoşi. O minune !
-
Doamnă, mai am câteva întrebări.
Spuneţi-mi…
-
Aaaaa, şi cuib de piţigoi aveam.
Ce frumos cântau ! Ce păsări drăgălaşe !
-
Doamnă, vă rog…
-
Dacă vedeai grădina şi livada,
primăvara, când înfloreau copacii. Parcă erai în Paradis !
-
Doamnă, o să vin mâine, căci azi
s-a făcut târziu şi trebuie să plec.
-
De ce-am plecat eu de acolo, din
Paradis şi am venit aici să locuiesc într-o cutie ! Fără grădină, fără
animăluţe, fără vecine. Îmi vine să plâng. Mare greşeală am făcut c-am plecat !
-
Chiar că
mare ! La revedere.
"Doamne, i-am pus zece întrebări, iar ea
mi-a răspuns la două mii. Măcar dacă le includea şi pe cele zece printre cele
două mii, tot era bine. Dar eu îi puneam întrebările din chestionar, iar ea îmi
răspundea la cu totul alte întrebări. Sper că mâine va fi
mai tăcută şi îmi va răspunde numai la întrebările pe care i le voi pune.
Doamne, fă ca mâine să fie mai tăcută", îşi
spunea recenzorul coborând scările.
Dar
doamna, în casă : "Doamne, am uitat să-i povestesc cum l-a bătut soacra
pe socru, când au venit la cules prune şi s-au îmbătat. Amândoi. Ce-am mai
râs ! Îi povestesc eu mâine. Doamne, adu-l mâine cât mai devreme că am
multe de povestit".
Nu ştiu pe a cui rugă a ascultat-o Domnul, dar e clar că n-avea cum să
asculte şi ruga recenzorului, şi pe cea a doamnei nevorbite de două
săptămâni. (J. 27.10.2011). (Schiţă
extrasă din volumul "Ţara
păcălelilor", autor Gabriela Morar).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu