Unchiul
era un nene bețiv și leneș. Adesea stătea pe prispă doborât de
o mare lene, așteptând să treacă vreun copil pe străduță, ca
să-l trimită la cârciumă după alcool, că de leneș ce era, nici
la cârciumă nu mergea. Prefera să trimită copii nevinovați, să
intre în locul acela oribil, plin de bețivi, unde copilul auzea
vorbe urâte, înjurături. Își trimise nepoata de câteva ori la
cârciumă, după alcool. Fata auzi acolo cuvinte foarte urâte. Voia
să-i spună să n-o mai trimită, dar cu cine să te înțelegi ?
Bețivul știa una și bună : să meargă nepoata la cârciumă,
să-i cumpere alcool.
Dacă
derbedeul nu pricepea că nu e normal să trimiți un copil într-un
asemenea loc, trebuiau luate măsuri, pentru ca animalul să
priceapă. Adică, nu animalul, ci canalia, derbedeul. Animalele
sunt bune. Nu știu de ce avem acest prost obicei : să-i comparăm
pe bipezii proști și ticăloși cu animalele. Animalele nu sunt
nici pe departe atât de proaste sau ticăloase cum sunt bipezii.
Sunt chiar incredibile prin ceea ce știu să facă. (O să vă
povestesc altădată niște întâmplări extraordinare).
Deci
ziceam că derbedeul trebuia cumva pus cu botul pe labe. Nepoata s-a
gândit așa : următoarea dată când va trece pe lângă casa lui
și îl va vedea stând pe prispă, pândind vreun copil pe care să-l
trimită după alcool, să i-o ia înainte, spunându-i vreun cuvânt
frumos, auzit la cârciumă.
Și
iată ocazia se ivi. Bețivul pe prispă, copilul pe ulicioară,
bețivul se pregătește să spună : „Du-te tu până la
cârciumă să-mi cumperi o sticlă de... ”. Dar copilul i-o ia
înainte și îi spune vorbe frumoase, auzite la cârciumă : „Du-te
tu... ” știți voi unde. Bețivul turbează de mânie și uită
de lene. Și ghici ce face ? Merge la părinții fetei, ca s-o
pârască ! La anii lui ! Ditamai animalul ! Scuze, iar fac
comparații greșite ! Ditamai... nu pot spune nici măgar, nici bou,
pentru că aș complimenta bipedul și aș jicni patrupedele.
Ditamai... derbedeul ! Rușine ! Dar derbedeul nu găsi înțelegere
la tatăl fetei pentru că el avea toți boii acasă. Sau,
cum se mai spune era om cu scaun la cap.
(Cred că asta-i de bine, să se spună despre tine că ești
cu scaun la cap. Sau nu ?)
Important e că tatăl fetei, îi spuse : „Ia mai
du-te... Tu o trimiți
la cârciumă și tot tu vii să o pârăști pentru ce a auzit acolo
?! N-o mai trimite, idiotule !”
Un
timp bețivul a înțeles, și dacă avea o mare sete dublată de o
mare lene, își potolea setea cu apă. După un timp, iar a încercat
s-o trimită pe nepoată la cârciumă, ea, din nou i-a spus vorbe
frumoase, acolo învățate, derbedeul a mers din nou s-o pârască,
dar acum nepoata avea o nouă strategie, o nouă formă de apărare,
un nou anti-virus, împotriva virusului Unchiul. Cum
intră virusul Unchiul pe ușă, nepoata îl și întâmpină : „Ce
mi-ai adus ?” El face ochii
mari, fata se preface că plânge : „Unchiul nu mi-a adus
nimic de ziua meeeeeeeaaaaaa. E ziua meeeeeaaaaa....”
Unchiul spune : „Dar nu e ziua ta !”
Nepoata : „Ba da ! De fiecare dată când mai vrei să mă
mai trimiți la cârciumă, va fi ziua meaaaaaa... Ce mi-ai adus de
ziua meaaaaa ?! Ce mi-ai adus?!”
Bețivul a fugit și nici prin cap nu i-a mai trecut să apeleze la
nepoată. A învățat să meargă singur, dacă
setea e prea mare. Dacă nu, bea
apă. Este la cișmea, destulă. (Schiță extrasă din vol.
„Din Țara lui T.B. (Trăiți Bine!)”,
autor Gabriela Morar).
