Într-o cârciumă, după câteva
pahare, un băieţandru încearcă să ia cuvântul. Se aude un glas :
-
Linişte, vă rog !
Vorbeşte un om deştept !
-
Cine-i omu’ ăsta
aşa deştept ?
-
Dănuţ.
-
Care Dănuţ ?
- Ăsta ce se făcu
poliţai. Nu-l ştii ? Fiul lu’ Pandelică. Uite-l, s-a urcat pe masă. Vrea să ia
cuvântu’.
-
Şi de când e Dănuţ
poliţaiul, “om deştept” ?
-
De azi dimineaţă.
-
Ca să vezi ! De
azi dimineaţă se făcu el “om deştept”!
-
Da, de azi
dimineaţă, de când cântă cucu’.
-
Ce cuc ?
- Ăla din ceas.
Cu-cu ! Cu-cu ! De cinci ori. Apoi soneria aia cu “Deşteaptă-te române”.
-
Eu sunt om deştept
de 50 de ani, nu de azi dimineaţă. Şi nu mă urc pe mese ca să le vorbesc beţivilor,
adică oamenilor buni.
-
Taci, să auzim ce
spune.
- Iooooo, începe Dănuţ
(care e deştept de azi dimineaţă, de la ora 5 !), ioooo, măi, oameni buuuuni, vreau
săăă văăă explic de ce-s iooo aşaaa nervos în ultima vreme, căăăă nu-s aşa deeee
felul meu. Deee vreoooo juma de an , mătuşaaaa vineee la mine cu o carteeee, rămasăăă
de la fiul ei şi-mi spune : “Citeşte şi tuuuu câtevaaaa cărţi ! Da’ tre’ s-o
iei cuuuu începutu’. Asta-i primaaaa carteeee pe careeee tre’ s-o citeşti”.
M-am uitat prin carteeee şi nu mi-aaaaa preaaaa plăcut, că aveaaaaa puţine pozeeee
şi nu era nimic deeee colorat. Am întrebat-o că deee ceeee să încep cuuuu asta,
că-i preaaaa plicticoasă. A zis că trebeeee, că de acuuuu sunt şi ioooo om
important.
-
Cum se cheamă
cartea ?
- Abecedar. Am reuşit
dejaaaaaa să citesc câtevaaaaa pagini, dar nu
recomand nimănui carteaaaaa astaaaa.
-
De ce ?
-
E plinăăăă de
minciuni.
-
Şi n-ai învăţat
nimic interesant din ea ?
- Numai minciuni !
Zice căăăă : “Anaaaa areee mereeee”. Minciunăăăăă ! Eu zilnic o văd peeee Anaaaa
laaaa piaţă. Anaaaa areeee pruneeee, aaa avut şiiii piersici, a avut şiiiii
struguri. Aaaa avut şiiiii gulii, şiiiii ceapăăăă. Dar mereeee, niciodatăăăăă !
Acu’, azi măăă inervai…
-
Te enervaşi…
-
O dată-n plus. Că
dedei cuuuu, cuuuu capu-n tavan.
-
Cum “dedei” ?
- Păi, mai întâi cântăăăă
cucuuuu deeee cinci ori. Apoi îmi dă deşteptareaaaa o sonerieeeee cuuuu “Deşteaptă-te
române”. Apoi, iar măăăăă enervez.
-
Iar ?!
-
Iar ! Pă deşteptu’
ălaaaaa mic deeee nepot al meu.
-
O fi deştept ca
tine ! Ce-a făcut ?
-
Chiar caaaa mineeeee
nu-i ! Eu am făcut soneriaaaaa astaaaa deşteaptă.
-
Şi soneria e deşteaptă
?
-
Eeee !
-
Bravo. Continuă.
-
Ceeee să continui
?
-
Să ne povesteşti.
-
Ceeee ?
-
Ce ai început.
-
Am uitat.
-
Despre soneria
cea deşteaptă.
-
Aaaaaa, daaaa.
Deci, m-am înregistrat peeeee mineeee…
-
Te-ai înregistrat
pe tineeee ?!!!
-
Daaaa. Cântând
“Deşteaptă-teeee române”.
-
Asta-i altă înregistrare.
Noi credeam altceva.
-
Ne cânţi şi nouă
?
-
Deş-teap-tăă-
teeeeee rooomâââneeeee. Gataaa. Numai atâtaaaa ştiu.
-
Cam puţin.
- E bineeee şi atât.
Dar mor deeee nervi când aud înregistrarea mai departeeee. Că aaaa înregistrat
nepotul, prostii.
-
De ce nu ştergi ?
-
Eu şterg, dar a
doua zi, eeee la fel.
-
Şi ce prostii
spune nepotul tău ?
- Păi, săăăă vezi.
Mai întâi cânt ioooo “Deş-teap-tăăă-teeeee rooomââââneeeee”. Apoi continuă
nepotul : “Şi beaaaaaa un ceai deee pruuuuneee / Ca săăă prinzi cheeeef deee
viaaaţăăă. / Şi spală-teeeee pee faaaţăăă !”
-
Ca să nu uiţi.
-
Ceeee ?
-
Să te speli.
-
Atunci măăăă
inervez…
-
Enervez…
- Rău deeee tot.
Dar azi păţii şi mai rău. Când auzii “Deşteaptă-teeee “, dejaaaa şi sării din
pat drept în sus, dar uitai cât de jos eee tavanu’, şi-i dedei un cap laaa taaaavaaan…
-
Ce înseamnă
“dedei” ?
-
Eşti prost, neneeeee.
-
Vreau să înţeleg şi eu limba ta. Vreau traducere. Când
mai iei cuvântul, ar fi bine să ai şi traducător.
-
Băăăăă nene, auzi căăăă eşti prost ? Deci, dupăăăă
cuuum ziceam, am dat cu prostuuuu’ în
tavan. Adică, am dat cu capuuuu’ în tavan, vreau să zic…
-
Gura păcătosului…
-
Tacă-ţi guraaaa. Păcătosuuule ! Crezi căăăăă numai tu ştii
proverbe ? Crezi căăăăă eu nuuu ştiuuu proverbu’ ăsta ? Ba daaaaa, îl ştiu.
-
Spune-l.
- Guraaaa
păcătosului bateeeee curuuuuu’ ! Nu înţeleg al cui eee curuuuu’. E tot al păcătosului
?
-
E al prostului.
-
Deci proverbul complet eeee : “Guraaaaa păcătosului
bateee curuuuu’ prostului”. Trebeee să-l ţin minte.
-
“Trebuie”, nu “trebe”. “Trebe” nu există în dicţionar.
-
Astaaaa mă îngrijooorează.
-
Dar, ce mai contează o greşeală la tine. E doar o picătură
într-un ocean. Continuă povestea.
-
Dar ceeee ziceam ? Că uitai.
-
I-ai dat tavanului, un cap.
- Exact ! Îi dădui
un cap la taaavaaaan… deeee seeee cutremură podul.
-
Mă rog. Oricum e
gol.
-
Pooodul ?
-
Capul !
Lumea
comentează subiectul :
-
La cât de slab e,
bine că n-a căzut.
-
Dănuţ ?
-
Nu, tavanul.
-
Doamne păzeşte. Şi
dacă mai cădea şi podul…
-
Care nu e gol…
-
În capul lui Dănuţ…
-
Care e gol… (Schiţă extrasă din vol. “Dumnezeu îţi dă, dar să nu te duci cu sacul”,
autor Gabriela Morar).
